Saturday, August 7, 2010

So far, so good

Azi am sters praful de pe prima mea caseta. Bryan Adams, So Far So Good. Mi-au luat-o ai mei in 1993, chiar pe la inceput de august, de la o taraba cu casete din Militari. Il condusesem cu totii pe Marius, varul meu de la tara, la autogara. Abia asteptam sa ajung acasa. Am stat cu caseta in mana tot drumul cu metroul. Era acoperita cu o tipla si avea un fir rosu de care sa tragi sa se desfaca, asa ca pachetele de biscuiti.

Era o zi calduroasa rau. August, na... In dormitor era racoare si jaluzelele erau trase. Imi amintesc cum mi-am pus doua baterii de-alea proaste, 777, in walkman. Nu tineau decat cat sa asculti o fata a casetei si inca un pic. Apoi a intrat mama si mi-a adus un pahar cu apa minerala rece. Mi-a intins pe jos patura cu dreptunghiuri roz si gri.

Tin minte multe lucruri din vara aia. Terminasem clasa a patra si nu aveam nicio tema de vacanta. Am citit atunci de doua ori Contele de Monte Cristo si toate cartile cu Winnetou de la unchiul meu, tatal lui Marius. Ascunsa in camerele racoroase ale unei case de tara sau cu spatele lipit de un prun din livada. Pe balcon, la umbra verzuie facuta de o draperie improvizata. Vineri, ieri, m-am trezit cu pofta de stat in pat, ascunsa de lume. Sa citesc toata ziua Pamantul de sub talpile ei. Cand te faci mare renunti la unele libertati tare valoroase. Am mers la birou si am luat cartea dupa mine. Nu am timp sa citesc la birou, dar imi pun cartea pe casetiera din stanga mea, sub birou si o vad acolo. Ma asteapta :) Vine ea dupa mine.

Sa revenim la dupa-amiaza mea din august 1993. M-am intins pe spate pe patura cu dreptunghiuri roz si gri. Ca azi. Mi-am asezat castile pe urechi si am apasat pe butonul urias "play". Daca am vedea un walkman acum, langa un mp3 player miniatural, ne-am strica de ras. Nu-i vorba, ca walkmanul meu avea un fel de carlig de plastic cu care il puteai prinde de un buzunar, ceva. Eu il prindeam de marginea pantalonilor si era atat de greu ca imi tragea pantalonii de pe mine.

Azi am dat drumul laptopului Freddie. M-am intins pe spate, pe patura cu dreptunghiuri roz si gri.

Caseta mea incepea cu Please Forgive Me. Evident ca pe albumul originial nu e asa, doar caseta mea era copiata si avea o coperta xeroxata color. Pe piesa asta era sa mor inecata cu un drops cand eram mai mica. Apoi se auzea din departare intr-o seara, cand ma plimbam pe langa IOR cu o alta mana decat a mea, pe talia mea. Aprilie 2002. Prima mana, late, I know :) . Nu ca as merge vreodata cu mana, chiar si a mea, in talie :)

Prima mea caseta era o compilatie creata din piese inregistrate separat, pentru ca albumul So Far So Good a aparut abia in noiembrie 1993. La multi ani de-atunci, cand am dat eu de internet si am aflat asta m-am oprit putin si l-am admirat pe omul care a facut asta, dupa ce a citit probabil un articol sau un interviu din NME sau o revista similara. Asta se cheama pasiune. Sper ca a facut multi bani vanzand casete copiate, cu coperta xeroxata color. Ar fi meritat.

Stateam pe spate pe patura, cu genunchii flexati si ascultam. Imi tineam bratele ridicate deasupra capului si tineam in mana caseta. Ma uitam la coperta, la roata aia care mersese pe multe drumuri. Ma gandeam ca asta e probabil cel mai frumos lucru posibil. Cel mai frumos lucru pe care il facusem eu. Ever. Sa stai pe spate intr-o camera umbrita si racoroasa si sa asculti niste piese care iti umfla inima de bucurie. Si acum, dupa, 17 ani, inca mai stiu toate versurile, toate pauzele, toate riffurile (atatea cate sunt la un cantaret de soft-rock :)) ), desi nu ascult Bryan Adams decat de cateva ori pe an, cand mi se face un dor... Si acum simt valul ala de bucurie cand aud o piesa de-a lui Bryan Adams. Imi vine sa zambesc si e un zambet pe care nu il pot controla.

Sunt unele lucruri care devin pretioase pentru ca ai investit timp in ele. Pentru ca sunt vechi si au fost alaturi de tine din timpuri imemoriale. Ca vechii prieteni, ca muzica pe care o ascultai in copilarie, la zece ani, ca gusturile si mirosurile care ti-au insotit anii in care ai crescut in omul de azi.

Si-apoi, dintr-o data, cand esti mare, apar oameni noi, pe care nu ii stii, care spun ceva. O vorba care concentreaza intr-o clipita o intreaga dupa-amiaza de vara din august 1993 si toata, toata senzatia ca ala e cel mai frumos lucru pe care l-ai facut tu vreodata. Ever.

Si-atunci ii stii. Sunt deci si lucruri care devin pretioase repede, pentru ceea ce pui tu in ele. So far, so good.

PS: ma gandesc ca asta ar fi un motto perfect pentru mine: so far, so good.


*Bryan Adams e vegan, pasionat de fotografie si a infiintat o fundatie care sprijina educatia. Go figure. Si seamana cu cineva din orasul meu preferat in the whole wide world.

No comments: